Ochiul dinauntru – Rang-e khoda / Culoarea paradisului
Cats: Filme bune|
Articol scris de Marian Radulescu
Filmul lui Majid Majidi (care a stabilit un nou record de box office pentru filmele din Orientul Mijlociu) se deschide cu viziunea unui copil asupra lumii, pentru a o nuanta progresiv cu teme si probleme ce tin de varsta oamenilor maturi. Pentru ca nu adopta o filosofie simplista, puerila, Culoarea paradisului (1999) se adreseaza tuturor varstelor. Copiii din film par sa traiasca uneori intr-o cuceritoare stare de gratie, intr-un fel de paradis terestru. Experienta lor este deplina si necorupta, iar modul in care percep lumea nu este viciat de politica, sexualitate, economie, prejudecati, ura sau altele asemenea. Actiunile lor sunt motivate de dragoste dezinteresata, de recunostinta pentru intreaga creatie. Ei sunt asa cum spune si titlul unui alt film al lui Majidi (realizat in 1997): copii ai paradisului.
Istet si sensibil, dornic de a sti cat mai multe despre lumea din jur, Mohammad este un elev silitor la o scoala primara pentru nevazatori din Teheran. Acasa este iubit de bunica sa si de cele doua surori ale lui. Hashem, tatal sau – un miner sarac si vaduv - isi indreapta sentimentele spre femeia (mult mai tanara decat el si de familie instarita) pe care o curteaza si cu care spera sa se recasatoreasca. Astfel, copilul sau orb este o povara si o piedica in calea doritei sale fericiri si…pricopsiri. Cand incepe vacanta mare si scolile isi incheie activitatea, Mohammad se intoarce cu tatal sau in satul lor din nordul Iranului. Dupa o lunga calatorie cu autobuzul, pe jos si calare pe un ponei, micutul nevazator ajunge in catunul de munte fara electricitate si apa curenta, fara confort citadin. Dar aici bucuria lui este fara margini cand se reintalneste cu surorile sale si cu bunica sa, in mijlocul naturii ale carei taine le cunoaste atat de bine. Secventa rapel: asteptandu-si tatal care, nehotarat si fara tragere de inima il duce acasa in vacanta (nu-l poate lasa la internat, asa cum ar vrea, deoarece scoala se inchide pe timpul vacantei) Mohammad aude in preajma ciripiturile unui pui de vrabie. Il cauta cu mainile prin iarba, il gaseste si il depune cu grija in cuibul de unde tocmai cazuse.
Gasim, in Culoarea paradisului (sau, in traducere literala, Culoarea lui Dumnezeu - filmul fiind prefatat de motto-ul: „Pentru slava lui Dumnezeu”), ecouri din universul altor mari creatori de film preocupati de spatiul rural si de mentalitatea lumii arhaice, pre-industriale: Satyajit Ray (Pather Panchali), Sergei Parajanov (Tini zabutykh predkiv / Umbrele stramosilor uitati; Sayat Nova; Ambavi Suramis tsikhitsa / Legenda fortaretei Suramis), Mohsen Makhmalbaf, Abbas Kiarostami sau chiar din neorealismul italian. Ca si in filmele lor, deslusim si aici urme de grandoare mitica si alegorie religioasa. „Iranul este o tara cu o traditie veche si cu o istorie culturala aparte. Literatura noastra – afirma Majidi - a fost innobilata de poeti ca Hafiz, Saadi sau Rumi. In scrierile lor acestia au acordat o importanta deosebita fiintei umane. Subiectele culturale actuale izvorasc tocmai din aceasta traditie, precum si din ritualurile ce deriva din ea. Lumea de azi – in special lumea apuseana – pare sa-si fi uitat trecutul. Fiinta umana si valorile morale traditionale par sa fi fost pierdute si sa nu mai intereseze pe nimeni.”
Coplesitoare – si emblematice pentru copilul al carui ochi, inchis in afara, inauntru se desteapta - sunt cuvintele micutului nevazator (interpretat chiar de un copil nevazator: Mohsen Ramezani): „Dascalul nostru spune ca Dumnezeu ii iubeste pe orbi mai mult pentru ca ei sunt lipsiti de vedere. Dar eu i-am raspuns ca daca este asa, de ce ii face pe oameni orbi ca sa nu-L poata vedea. El mi-a zis ca Dumnezeu este nevazut, ca este pretutindeni si Il poti simti, Il poti vedea cu degetele tale. De atunci Il caut intr-una pana cand, cu mainile, Il voi gasi si Ii voi putea spune toate tainele mele.” Pentru o clipa (macar) si noi, spectatorii, suntem provocati de cateva inevitabile intrebari: Cine este adevaratul nevazator? Cat de autentic vedem noi insine? Cine este cu adevarat fericit: baietelul nevazator sau tatal lui vazator? Filmul insa nu abuzeaza de cuvinte ori didacticism. Povestirea este narata cinematografic (prin expresii si gesturi) si nu recurge la trucuri livresti. Coloana sonora contribuie, la randul ei – ca un adevarat personaj al filmului – la conturarea atmosferei: tipetele pescarusilor in zbor, urletul inspaimantator al unui animal ciudat, fosnetele frunzelor sau ropotele unei furtuni. Imaginea (deopotriva cu sunetele) reuseste sa ne integreze povestii. Percepem astfel, impreuna cu personajele filmului, apa aluncandu-ne printre degete, lanurile de spice coapte de grau si flori de camp, puful razlet al copacilor. Repetatele prim-planuri de maini ce vor sa atinga obiectele sau oamenii din jur (scaldate parca deodata in lumina, in momentul atingerii lor) confera acestui leit-motiv o stralucire magica. Ca si cum, o data cu filmul, am redescoperi si noi frumusetea naturii ce se cere mereu si mereu simtita si explorata.
Loading ...
