TU ALEGI

Pasolini (regizor, poet, scriitor si filozof de stânga) ar fi afirmat ca ideea de a realiza un film despre Iisus i-a venit pe când era prins cu masina în trafic si s-a apucat sa citeasca – avânt ceva timp la dispozitie – Evangheliile. Rezultatul: lI Vangelo secondo Matteo / Evanghelia dupa Matei, un film despre viata lui Iisus de la Bunavestire la Înviere, într-o lectura moderna, cu numeroase trimiteri la problematica sudului italian, la atrocitatile fascismului, la miscarea revolutionara, dar si la opera filmica a unor regizori precum Godard, Tati, Chaplin, Mizoguchi.

Distributia – alcatuita în întregime din neprofesionisti - a fost pentru unii critici semnul întoarcerii la neorealism (experimentat cu succes de regizor în filme precum: Accattone – 1959 sau Mamma Roma – 1962), dar mai probabila este motivatia de a evita distribuirea unor vedete în rolul personajelor biblice. Astfel, Pasolini si-a îndreptat atentia spre cercul intim de prieteni si chiar spre mama sa (Susana Pasolini), careia avea sa-i ofere rolul Fecioarei Maria. „Pentru a sublinia complexitatea textului evanghelic, Pasolini – observa Joel Magny - împrumuta, cu totala libertate, elemente apartinând diferitelor stiluri, de la hieratismul filmului mut la vivacitatea reportajului. Mai mult decât mesajul hristic însa, forta si adevarul imaginilor sunt cele care determina adeziunea publicului si îi suscita emotia.” La toate acestea se adauga si electrizanta coloana sonora: citate muzicale din opera lui Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Serghei Prokofiev sau ritmuri negro spirituals (melodia Sometimes I feel like a motherless child).

Filmul lui Pasolini (Premiul Special al Juriului si Premiul Oficiului Catolic al Cinematografiei, Venetia - 1964; Premiul Criticilor de Film din Italia pentru imagine, costume si regie - 1965) avea sa fie identificat cu „expresia unei crize”, proprie intelectualitatii italiene la sfarsitul anilor ’50, o „criza irationalista”, survenita ca reactie la sfârsitul unui deceniu de excesiva domnie a „rationalului”. Se întâlnesc astfel, în viziunea lui Pasolini, o lume „fiziologica”, a timpurilor biblice, si o lume reconstruita din cultura figurativa a Renasterii. Pasolini a avut inspiratia – unica – de a evita orice abordare artizanal-hieratica a subiectului (drept pentru care filmul sau este primit în Italia cu ostilitate si chiar cu proteste vehemente din partea cercurilor conservatoare si neofasciste) ce fusese demonetizat de atâtea ecranizari livresti, teatrale si conventionale. Tehnica întrebuintata de Pasolini - apostolii urmându-l pe Învatator (surprins într-o succesiune de planuri generale) sunt filmati de directorul de imagine Tonino Delli Colli folosind zoom-ul, iar planurile generale predomina si în episodul cu procesul lui Pilat din Pont, filmat în stil ciné-vérité, cu camera din mâna etc. - confera filmului un plus de freshness si o atmosfera baroca impresionanta.

„Evanghelia – afirma regizorul care, în anul mortii sale, avea sa dea lumii ultimul (si cel mai controversat) opus: Salo o le 120 giornate di Sodoma / Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei – este o povestire epico-lirica; povestea simpla a unui om simplu care se naste în saracie si moare dupa o existenta scurta si dramatica, lasând oamenilor un mesaj de pace si dragoste.” Lectura lui Pasolini nu putea fi decât lectura unui marxist, dar – asa cum recunoaste regizorul însusi si, împreuna cu el, multi spectatori sceptici – parcurgerea textului avea sa-i sporeasca fascinatia pentru „irational”, pentru divin, care domina Evanghelia: „sensul unui ceva pe care eu, ca marxist, nu pot sa-l explic, si pe care marxismul nu-l poate explica”. Acel ceva imposibil de explicat – poate ca de catre oricine, nu doar de marxisti – este partea „apofatica” de taina si de poezie a operei sale, remarcata si de monahul Nicolae Steinhard. Acesta, în cartea sa Dumnezeu, în care spui ca nu crezi (scrisori catre Virgil Ierunca), povesteste urmatoarea anecdota: Papa, urmator vizionarii filmului, ar fi dorit sa-l îmbratiseze parinteste pe regizor. Pasolini, vadit surprins, bate în retragere: „Dar, Parinte, eu sunt ateu!” „Nu ma intereseaza ce crezi tu, filmul tau însa poarta cu el un mesaj profund crestin. Hai, vino acum sa te îmbratisez!” De altfel, Pasolini însuti a recunoscut: „Sunt un ateu care traieste cu nostalgia unei credinte.” Cuvintele, filmele si lupta pe care o ducea Pasolini (marturie stau si editorialele sale pentru Corriere della Serra, reluate în volumul Scritti corsari / Scrieri corsare) devenisera însasi profesiunea sa de credinta si totodata – scria Aldo Tortorella – „parte integranta a existentei noastre în intentia de a ne face constienti de o situatie generala nelinistitoare, de anxietatea, de angoasa sa în fata viitorului omului si al societatii”. Pentru Pasolini limbajul filmic are un fundament natural în realitate, iar aceasta capata sens atunci când cineastul o transforma în semne. Departe de a fi naturalista, opera sa evita continuitatea narativa, concentrându-se asupra unor imagini singulare si pline de forta. Expresivitatea creatiei lui Pasolini, rupta de realitate în acceptiunea curenta, este sustinuta – afirma Geoffrey Nowell-Smith – de „o cautare disperata a unui adevar emotional presimbolic, pe care omul modern nu-l mai poate sesiza”.

This entry was posted on Friday, June 6th, 2008 at 8:22 pm and is filed under Filme bune. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.