TU ALEGI

Se poarta de când lumea remake-ul, regândirea, reorchestrarea unor vechi idei, povesti, muzici, filme etc. Nu cu mult timp înainte, „uzina de vise” de peste ocean a produs o noua adaptare a romanului Solaris de Stanislav Lem („gest eventual provocator, dar mai curând sinuciga?” – în opinia criticului de film Elena Dulgheru), umbrind considerabil – doar în ceea ce priveste distributia prin main stream si publicitatea aferenta – capodopera lui Tarkovski din 1972.

Daca filmul regizat de Steven Soderberg aduce nou doar „punerea pe tapet a ‚musculaturii multimedia’ celei mai sofisticate” (în viziunea aceleia si Elenea Dulgheru), 4 luni, 3 saptamâni si 2 zile repovesteste matur - cu alte date dramaturgice si printr-o noua optica cinematografica, dictata (si) de bugetul derizoriu cu care fost realizat - actiunea din Ilustrate cu flori de câmp – film scris si regizat de Andrei Blaier în 1975. Pentru cinefilul familiarizat cu productiile (bune si rele) made in Romania în ultimii cincizeci de ani, povestea din 432 nu are cum sa nu trimita (involuntar aproape) – ca story, mai putin ca stil - spre filmul lui Blaier din 1975 (pe nedrept intrat - ca multe altele de altfel - în penumbra). Si atunci, în „decor real” (nu reconstituit, ca acum, în 432) câtiva talentati oameni de film au izbutit sa povesteasca cinematografic (pornind, e drept, de la o comanda sociala, însa depasind cu brio canoanele ideologice ale vremii) despre fenomenul întreruperilor clandestine de sarcina, aspru sanctionat în urma decretului ceausist ce urmarea sa stimuleze cresterea demografica. Drama povestii – arata Bujor Râpeanu în Filmat în România - vol.2, este proiectata la Blaier „pe descrierea realista a cotidianului mediilor de periferie provinciala, în care evolueaza oameni avizi dupa bani, iresponsabili în raport cu viata semenilor lor, mizerabili în întreaga lor existenta”. La Cristian Mungiu descrierea mediilor este „minimalista” (personaje putine, filmari din mâna „în priza directa), în maniera „cinematografului direct” (asemanator celui dezvoltat în jurul miscarii “Dogma ‘95”), cu urmarirea cvasidocumentara si aparent neimplicata a realitatii necosmetizate. Realitatea este surprinsa cu camera portabila (director de imagine: Oleg Mutu), în cadre relativ lungi, cu interventii minime de montaj, însa în ciuda suflului contemporan („la zi”), filmul sau pune în discutie tot rapacitatea, iresponsabilitatea, santajul si manipularea. 432 reprezinta, dupa cum observa criticul de film Mihnea Columbeanu, „încununarea tuturor cautarilor de pâna acum ale deja consacratului curent minimalist în cinematografia româneasca, “domul” edificiului constituit din recentele opere ale lui Puiu, Porumboiu si Muntean - cu contributia lui Radu Jude.” În încheierea comentariului sau, criticul mai sus pomenit scrie totusi ca „e cam imposibil ca din minimalism sa scoti ceva maximal”, subliniind însa ca filmele „noului val” de cineasti români, prezente tot mai des cu succes…maximal pe ecranele lumii si în festivaluri, „au înlaturat o cantitate impresionanta de balast, complexe si epigonisme, scotând la iveala filonul veritabil al talentului cinematografic românesc. Avem toate motivele sa credem ca, pornind de aici, ne vom gasi în sfârsit, pentru prima oara, identitatea.” Poate ca de la o astfel de asertiune s-ar cuveni sa pornim si noi atunci când (re)analizam si dorim sa înatelegem ratiunea succesului reputat de multipremiatul – si, de ce n-am recunoaste-o, tulburatorul - film al lui Cristian Mungiu. 432 este, într-adevar, tulburator si invita la meditatie mai cu seama prin detalii naturaliste care în Ilustrate cu flori de câmp erau doar sugerate. Memorabila este, în acest sens, scena împachetarii fetusului de patru luni, trei saptamâni si doua zile (ce a mai ramas din el) pe gresia de la baie în camera de hotel, urmata de aruncarea lui cu prosop cu tot la ghena de gunoi de la etajul zece. Aceeasi tema funebra enuntata în filmul lui Blaier capata acum sonoritati de recviem.

432 reprezinta, fara îndoiala, o victorie – simti în fiecare fotograma cum interpretii, directorul de imagine si scenograful spun aceeasi poveste si asculta de vointa regizorului-scenarist, care a imprimat filmului sau un ton si un stil mai aproape de Moartea domnului Lazarescu decât de Occident. Locul sau este alaturi de izbânzile trecutului recent sau mai îndepartat ale cinematografului românesc. Din pacate însa, felul în care se difuzeaza acum filmele românesti de dinainte de 1989 (la TV ori prin DVD) lasa de crezut ca, în afara de productiile „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu (ce invadau ecranul televizorului din Zapping, un extrem de interesant apolog de scurt-metraj al lui Cristian Mungiu din 2000), putine alte filme se mai faceau în acei ani „de trista amintire”. De aceea, coplesiti de euforia succeselor înregistrate în toata lumea de filmul lui Mungiu, de alte filme ale tinerilor regizori români, ne multumim sa le comparam doar cu productiile încarcate de „balast, complexe si epigonisme” ale regizorilor „veterani” care, asa cum arata Elena Dulgheru (într-un studiu aplicat regizorului Dan Pita), „dupa ce au cunoscut consacrarea, se simt obligati sa continue sa creeze, indiferent daca mai au sau nu ceva de spus, pentru ca le e rusine sa nu mai creeze.” De buna seama ca, raportate la majoritatea productiilor românesti de dupa 1990 ale lui Dan Pita, Mircea Veroiu, Radu Gabrea, Andrei Blaier (sa nu uitam: cândva ei însisi vedete ale „noului val”), Sergiu Nicolaescu, Serban Marinescu, Ioan Carmazan etc., filmele lui Mungiu, Puiu, Porumboiu si Muntean – cu împlinirile si neîmplinirile „prizei directe” si ciné-vérité”-ului - sunt de preferat pentru ca, odata cu ele, simti ca este abandonat indubitabil un anume tip de cinema anchilozat, cu false pretentii si artificios – le cinéma de papa de ieri, de azi, din totdeauna. Pentru ca memoria noastra afectiva recenta este înca iritata de zgura si balastul acestui tip de cinema obosit (sau „expirat”, dupa exprimarea jurnalistilor de la un cotidian binecunoscut), atunci când apar pe ecrane filme proaspete ca ale tinerilor regizori, acum pe val, ne lasam furati de peisaj. Iar daca peisajul e însusi Cannes-ul (cum se întâmpla azi cu 432, cum s-a întâmplat în anii trecuti cu filmele lui Puiu, Nemescu si Porumboiu), orbirea noastra e si mai mare. Si e pacat, pentru ca ne refuzam sa vedem the big picture. Ori, la o privire mai atenta asupra ansamblului, vom întelege pâna la urma ca primul Palme d’Or obtinut de un film românesc (la care se mai adauga importantul premiu FIPRESCI) nu echivaleaza neaparat cu certificatul de nastere al filmului românesc. Mai mult chiar, succesele de acum nu au aparut nici ele out of the blue, ex nihilo. Ele vin în continuarea fireasca a unor momente bune – atâtea câte au fost - din istoria cinematografiei românesti (chiar daca rasplatite parcimonios cu lauri la Cannes ori Venetia si unele – vezi Meandre si Suta de lei de Mircea Saucan, Reconstituirea si De ce trag clopotele, Mitica de Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Pita - chiar puse sub obroc), iar acele momente au fost punctate – dar cine mai sta acum sa-si aminteasca ori sa judece diacronica – de Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Saucan, Dan Pita, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Ada Pistiner sau Constantin Vaeni – pentru a numi doar pe câtiva din cei care au trecut si ei, la vremea lor, prin euforia „noului val”.

Dupa cum se vede, fiecare epoca îsi are „furiosii” sai si „valurile” sale – fermenti de primenire atât de necesari. Bine ar fi ca bresa facuta de filmele tinerilor regizori români sa stârneasca în continuare interesul cinefililor si oamenilor de film din lumea mare pentru cinematograful românesc contemporan si, de ce nu, pentru cultura româneasca. Poate ca 432 (mai mult decât Occident, Moartea domnului Lazarescu, A fost sau n-a fost, California dreamin’) va fi locomotiva mult asteptata spre universalitate pentru acele filme românesti devenite clasice, de referinta, dar ramase înca pe linie moarta si necunoscute (sau prea putin cunoscute) în afara si chiar acasa.

This entry was posted on Wednesday, March 12th, 2008 at 10:04 pm and is filed under Filme bune. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.