Zapping
Cats: Filme bune|
Articol scris de Marian Radulescu
Atmosfera totalitara din Fahrenheit 451 (dar si din 1984) si montaj fragmentat gen MTV si Natural Born Killers („too much TV” se putea zari acolo, în filmul lui Oliver Stone, înscris cu fanta de lumina, pe pieptul unui indian american ce urma sa fie ucis de un „nascut asasin”). Plus un ingredient local, autohton: obsesia „nemuritorului” (mai ales pentru cineastii tineri din România sfârsitului de veac XX si începutului de veac XXI) Sergiu Nicolaescu – vezi fragmentele, selectate cu fina ironie, din al sau Mircea (1989) si secventele în care, mai întâi auzi vocea metalizata a lui Nicolaescu („Îmbatrânesc si simt povara raspunderilor. Am visat si-o apa neagra…”), apoi un scurt dialog în care nepotul voievodului Sergiu cel Mare spune: „Bunule, tu esti nemuritor?”, la care „bunul” raspunde: „De ce-ntrebi?”. Înspre final, înca un cadru scurt cu armate de calareti, decupat din generic, în care apare numele „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelasi Mircea. Toate conotatii locale, românesti, dar – nu-i asa? - fiecare cinematografie îsi are Nicolaestii ei.
Tonul filmului este parodic, umorul din zona ceha (Forman, Menzel), însa mesajul e grav de tot: ne idiotizam petrecând mult prea mult timp în fata ecranului TV („tembelizorul”) ce ofera la greu violenta, erotism, cheap entertainment, provoaca dependenta si mai ales îndeparteaza privitorul de cuvântul scris. Înapoi la literatura, la cuvântul scris – îi spune omul-telecomanda (Ion Fiscuteanu înainte cu doar sase ani de rolul vietii lui, acela din Moartea domnului Lazarescu) privitorului plictisit si robotizat (Hanno Höfer). „Pune mâna pe o carte, macar faci si tu ceva, asa te uiti doar la ce fac eu.” Omul nostru este însa mereu obosit dupa servici, drept care se refugiaza în fata micului ecran si zappeaza (schimba canalele) într-una pentru a vedea „ce mai e”, pentru a vedea „altceva”, desi stie pe de rost toate filmele si programele difuzate. Îndemn fatal, caci e neîntârziat pedepsit (ca-n Bradbury si Orwell) cu represiuni si arest de catre Politia TV, care interzice cu strictete comunicarea oamenilor-telecomanda cu telespectatorii si mai ales sfatuirea lor sa mai puna mâna pe o carte. Si înca ceva: omul-telecomanda, care schimba canalele cu o cârma dintr-un fel de sediu central unde mai trudesc si alti oameni-telecomanda (ex-privitori si ei, ex-dependenti de TV) pentru alde pierde-vara în fata ecranului), vede ce se întâmpla dincoace de ecran, în „lumea reala”, în viata celor ce butoneaza telecomenzile non-stop.
Cam pe aici se afla, cred, miezul filmului Zapping, ideea sa. Si crucea sa: „Ochiul” din televizor este – într-un fel - acelasi „ochi” care „te vede” si „te cerceteaza” mereu, iar daca crezi asta, nu te mai poti purta oricum. Sau poti, însa pe raspunderea ta, stiind bine ca voyeurismul si slobozirea ochiului catre „frumuseti straine” (virtuale ori altcum) se cheama lacomie si exces, asa cum spune, cu atâta cumintenie, personajul Selma (în interpretarea de neuitat a lui Byörk) din Dancer in the Dark de Lars von Trier (2000). Selma a vazut totul: copacii, frunzele de salcie dansând în briza, un om omorât de cel mai bun prieten al lui, vieti sfarâmate înainte de a se termina. A vazut ce a fost, stie ce va fi. A vazut noaptea cruda, lumina într-o scânteie mica. Nu mai e nimic de vazut. A vazut ceea ce a ales si ceea ce i-a trebuit. Sa vrei mai mult este lacomie si exces. Devii, pare a spune ea, rob pacatului înteles ca autodistrugere. Privitorul nostru din filmul lui Mungiu, desi pare un voyeurist iremediabil, nu este însa cu totul pierdut. Aflând el de existenta „ochiului” care, spre stupefactia sa, îi stie toate dedesubturile si apoi îl mustra, ascultându-i în cele din urma îndemnul clandestin la lectura, întelege ca exista lucruri pe care, vorba filosofului Constantin Noica, nu se cuvine, nu se cade sa le faci nici chiar atunci când stii ca nu te vede nimeni. Cu atât mai mult nu se cuvine sa le faci dupa ce ai întâlnit „ochiul” care te vede, dupa ce vasazica s-a trezit constiinta-n tine. Si astfel, ca dupa un vis greu, el ridica de pe dusumeaua nespalata a camerei sale mizere o carte.
Suntem, cu aceasta ultima secventa, la începutul unei aventuri de recuperare – si terapie - prin cuvântul scris (întru descoperirea a ceea ce cronicarul Miron Costin o numea „cea mai frumoasa si mai de pret zabava: cetitul cartilor”) pe care a cunoscut-o si trait-o, cu aproape o jumatate de veac în urma si personajul lui Ray Bradbury si François Truffaut din 451 Fahrenheit. De aici începe însa o alta poveste, povestea regenerarii treptate a unui om, a renasterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimsite dintr-o lume într-alta, într-o realitate noua, necunoscuta de el pâna atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - pare a spune Cristian Mungiu, parafrazându-l pe Dostoievski, cel din Crima si pedeapsa. Cea spusa aici s-a sfârsit.
Loading ...