Provocarea culorilor - Tini zabutykh predkiv-Umbrele stramosilor uitati
Cats: Filme bune|
Acest articol a fost scris de profesor Marian Sorin Radulescu
Umbrele stramosilor uitati (regizat de Sergei Parajanov, dupa o scriere de Mihail Kociubinski, si recunoscut - înca de la premiera sa din 1965 - drept o noua capodopera a cinematografului ruso-ucranian, de talia celor produse de Eisenstein si Dovjenko) are un story cat se poate de simplu: la începutul secolului XX, într-o comunitate primitiva din Ucraina subcarpatica cu rezonante universale, un tânar taran, Ivan, se îndragosteste de Maricika, fata celui care i-a ucis tatal, dar se casatoreste cu Palanga, o femeie care face vraji. „M-am îndragostit de povestirea lui Mihail Kociubinski – afirma regizorul - pentru simtul naturii, al frumosului, al armoniei si al nemarginirii pe care îl degaja.”
Parajanov (pe care Federico Fellini îl considera „unul din marii magicieni ai cinematografului”, iar Andrei Tarkovski îl admira pentru gândirea sa, pentru daruirea cu care iubea frumosul si se pastra mereu liber înlauntrul viziunii sale) a fost un pictor, muzician si poet al cinematografului de origine armeana, dar nascut în Republica Gruzina. În Umbrele… Parajanov divulga o uluitoare libertate stilistica, folosind culoarea (director de imagine: Iuri Ilienko) într-un mod provocator, cu bogate valente psihologice. Astfel, când Ivan si Maricika (un fel de Romeo si Julieta carpatini) se întâlnesc prima oare, copii fiind, culoarea predominanta este albul zapezii, sugerând inocenta lor (trimiterile spre universul tarkovskian din Copilaria lui Ivan, realizat în 1962, sunt evidente). Verdele primaverii domina iubirea lor adolescentina. Imaginea monocroma si nuantele sepia sunt folosite pentru a caracteriza suferinta lui Ivan. Culoarea reapare tumultuos – desi pentru putina vreme – dupa întâlnirea cu Palanga; cum relatia lor este nefertila, imaginea abunda în tonuri autumnale, cenusii. Cadrele monocrome revin în secventa agoniei lui Ivan, iar în momentul mortii sale universul apare pictat parca suprarealist în rosu si albastru. Efectul scontat al coloanei sonore (muzica: Miroslav Sorik) si al culorilor (dar si al distorsionarilor si dislocarilor optice) este de a destabiliza perceptia spectatorului. Astfel, „povestea lui Parajanov opereaza nu la nivel narativ, ci mitologic, arhetipal, ea însasi fiind un arhetip al vietii. Tineretea evolueaza ciclic de la inocenta la experienta si apoi la solitudine si moarte. Aceasta este „umbra stramosilor nostri uitati”: motivul arhetipal care depaseste si transcende identitaltea individuala.” (David A. Cook)
Ecourile entuziaste nu au întârziat sa apara: cinefili si cineasti deopotriva au remarcat bucuria în fata vietii pe care Umbrele stramosilor uitati o transmite, întelegerea pentru suferinta, iubirile si caderile oamenilor. S-a vorbit, în legatura cu opera lui Parajanov (punctata de capodopere precum Sayat Nova / Culorile rodiei, Ambavi Suramis tsikhitsa / Legenda fortaretei Suram, Arabeskebi Pirosmanis temaze / Arabesc pe o tema de Pirosmani) despre un cinematograf poetic în care povestea (daca exista) nu reprezinta decât „ramurile unui copac pe care se deschid, ca niste frunze, planurile, colajele pe baza de figurine, flori, vesela, costume, fiecare colaj al sau – scria Alexandr Lavrin - constituind un mic univers în sine, un film desavârsit.
Loading ...