Acest articol a fost scris de profesor Marian Sorin Radulescu

recviemPentru cinefilul împatimit (dar dezamagit de repertoriul cinematografic monoton din main stream), un film precum Pi (scenariul si regia: Darren Aronofsky, o productie low budget independenta în alb-negru) avea sa fie - la sfârsit de secol XX - un adevarat reviriment, o oaza de bucurie venita dintr-un mediu ce parea sa prefere creativitatii artistice a regizorului eficienaa economica si cliseele cerute de producatori (ca-n The Player / Jocuri de culise al lui Robert Altman): actiune, umor, violenta, speranta, nuditate, sex, happy end – gaselnite cu care producatorii din culisele uzinei de vise si-au asigurat dintotdeauna succesul financiar. Pi poate fi citit si ca studiu asupra dependentei – fascinatia pe care o exercita numerele asupra mintii sclipitoare a lui Maximilliam Cohen (Sean Gullette) este maladiva si autodistructiva. Finalul – surpriza! - e mai degraba up (adica pozitiv, optimist si fericit, dar – nota bene - fara sa para un adaos artificial): pentru prima oara personajul savantului excentric nu mai face concurenta cu ordinatorul. Atunci când fetita din vecini îl întreaba pe Max rezultatul unei complicate înmultiri, el nu îi mai spune – cum izbutea mereu – numarul (din multe unitati) pe de rost, cu o secunda înaintea calculatorului, ci prefera – iarasi pentru întâia oara – sa o priveasca-n ochi pe cea care-l asalta, ori de câte ori îl întâlnea, cu astfel de întrebari. Ultima secventa marcheaza astfel întrarea într-un alt ritm de viata si o posibila „umanizare” a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui PI.

Filmul realizat de Aronofsky doi ani mai târziu (în anul 2000), Requiem for a Dream / Recviem pentru un vis, reia cu alte date tema principala din Pi - escaladarea unei obsesii. Patru personaje din Brooklyn (un loc în care drogurile se obtin usor) îsi traiesc drama dependentei lor de heroina, cocaina sau pilule de slabire. Sara Goldfarb (Ellen Burstyn, nominalizata la Oscar pentru acest rol), o vaduva retrasa ce-si petrece majoritatea timpului în fata televizorului, viseaza sa apara la TV si, nemultumita de silueta ei, începe o cura de slabire rapida. Fiul ei, Harry (Jared Leto), îi fura sistematic televizorul din casa pentru a-l amaneta si a-si cumpara droguri din banii primiti. Marion (Jennifer Connelly), prietena lui, si amicul-dealer de droguri, Tyrone (Marlon Wayans), viseaza la rândul lor „sa dea lovitura” si sa-si deschida niste magazine în oras. „Ar fi gresit – afirma Aronofsky – sa se vada în filmul nostru doar o predica despre abuzul de droguri.” Ceea ce l-a interesat pe regizor a fost mai degraba „conflictul dintre dependenta si spiritul uman”, felul în care „dependenta (fizica si psihologica) duce la pierderea contactului cu realitatea”. Pozitia obiectiva în prezentarea personajelor dintr-un film (Trainspotting) ce abordeaza o tema asemanatoare este abandonata de Aronofsky în favoarea perspectivei subiective a narcomanilor (director de imagine: Matthew Libatique): o sensibilitate vizuala supercinetica (prim-planuri extreme cu pupile dilatate, imagini distorsionate, split screen) si peste toate o sfâsietoare coloana sonora (Clint Mansell si The Kronos Quartet).

Scopul montajului extrem de sofisticat (Jay Rabinowitz) - element important în constructia povestii din Requiem - este de a demonstra natura repetitiva, obsesiva a dependentelor, dar si de a arata legatura dintre diferitele forme de dependente prezentate în film: televizorul, cafeaua, drogurile. „Toate sunt la fel. Nu are importanta – afirma Aronofsky - compozitia chimics. Rezultatul afecteazs corpul si mentine treaz visul…Cea mai mare insulta pe care mi-o puteti aduce este sa spuneti: „E ca la MTV”…Mai întâi, pentru ca taieturile din Requiem sunt mult mai dese, fiecare cu o durata de circa o treime de secunda. Pe de alta parte, MTV este stil în detrimentul substantei. Sau, mai bine zis, stil fara substanta. Acolo sunt pur si simplu taieturi cool si-atât. In Requiem am cautat sa dam fiecarei taieturi de montaj o motivare dramaturgica. Astfel, montajul devine un element dramatic în constructia filmului, un „personaj” care ajuta în mod esential la spunerea povestii. Este asemenea unui cuvânt care se repeta ca un leit motiv.”

Inspirat din romanul omonim scris de Selby jr., Requiem pare a spune ca Visul American (fericirea adusa de o viata confortabila si „de succes”) este un adevarat „opium pentru popor”: „Sistemul educational din America ne învata ca ne nastem niste ticalosi” – afirma el - iar „scopul vietii noastre e sa ajungem niste ticalosi cu bani”. Personajele din Requiem se distrug tocmai pentru ca nu izbutesc sa discearna esentialul de ceea ce este derizoriu. Aronofsky urmareste sa prezinte limitele cele mai de jos la care poate ajunge un om când se prabuseste si decade. Astfel, acest film deopotriva naucitor si fermecator, este un recviem pentru un vis ce a murit, un cântec despre spulberarea acelui vis si despre abisurile mortii sale. Si totusi, în chip surprinzator, ultimele sale cadre suprind cele patru personaje (ce s-au zdrobit încercând sa-si împlineasca visul) în pozitie fetala. Ca si cum si-ar dori ca totul sa fie doar un vis greu. Ca si când si-ar dori ss se întoarca la starea de neprihanire a pruncilor.

« Profesorii trebuie sa se schimbe!
Poate fi schimbat un parinte? sau Cum am facut pace! »


This entry was posted on Tuesday, January 8th, 2008 at 11:10 am and is filed under Droguri, Filme bune, Sanatate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.